De menţionat că este lider de sindicat. L-aţi recunoscut?

Deutsche Welle scrie că: ¨prin această peliculă, regizorul Florin Şerban vrea să atragă atenţia asupra condiţiilor în care trăiesc tinerii delincvenţi din România¨. Nu ştiu însă în ce măsură a şi reuşit.
Filmul este o adaptare după piesa de teatru omonimă de Andreea Vălean, povestea unui adolescent care decide să evadeze dintr-un penitenciar pentru minori, cu două săptămâni înainte de eliberare.

Mediocritatea este ridicată la rang de artă. Acţiunea se petrece într-un penitenciar pe malul Dunării.
După patru ani petrecuţi în detenţie, Silviu (interpretat de George Pistereanu) a avansat în ierarhia de dormitor, devenind un fel de şef. Cu două săptămâni înainte de eliberare, primeşte o vizită neaşteptată. Acesta află că mama lui s-a întors acasă după mult timp din Italia şi vrea să îl ia pe fratele lui mai mic. La aflarea acestei veşti Silviu se face Dunăre şi-şi rade mama fără săpun. Ăsta da reper de moralitate.

Silviu se îndrăgosteşte de o studentă frumoasă la Sociologie, Ana (Ada Condeescu), venită în practică la penitenciar pe care o face pastramă şi o lasă cu ochii în soare.

Filmul nu e decât o flecăreală de prost gust. Nu există acţiune, emoţii….doar personaje care fac din limbajul de mahala o artă.

Multe roluri sunt interpretate de foşti deţinuţi. Doi dintre aceştia s-au reîntors după gratii la scurt timp după premierea filmului pentru infracţiuni destul de grave.

Finalul, foarte tâmpit, nu reuşeşte decât să te lase cu ochii bulbucaţi. Constaţi că ai vizionat un film foarte prost regizat.

În acelaşi an 2006, în oraşul Călan, mai mulţi oameni intrau în greva foamei pe motiv că nu-şi primiseră salarile de câteva luni şi cele 16 salarii medii nete cuvenite după lichidarea societăţii. Presa a relatat pe larg despre acest caz.
Liderii de la centru nu s-au sinchisit multă vreme să coboare printre muritorii de foame. Într-un final soseşte printre ei fostul ministru al muncii, Gheorghe Barbu, crescut şi copilărit pe aceste meleaguri, mai exact în satul Strei. La alegerile din 2008 acesta a candidat pentru un nou mandat de deputat in colegiul electoral din Valea Jiului. Nu puţini sunt cei care se întreaba ce l-a determinat să nu candideze în colegiul Călan, Haţeg, Ţinutul Pădurenilor.

Un alt aspect curios este faptul că aproape toţi foştii lideri de sindicat din localitate sunt implicaţi în politică, este şi cazul fostului lider al sindicatului de la Sidermet SA Călan, Ioan Beica. Nu este de mirare că fostul combinat a ajuns în această stare dezolantă. Lipsa de interes şi demagogia autorităţilor publice locale şi centrale au adus la prăbuşirea imperiului fontei. Cei mai mulţi dintre locuitorii de astăzi ai Călanului susţin că prin divizarea societăţii s-a semnat condamnarea localităţii la moarte.
Despre combinat şi istoria acestuia s-au scris tomuri întregi încât nu cred că ar mai putea fi ceva de dezvăluit.

Astăzi, cei mai mulţi dintre locuitorii urbei sunt nevoiţi să facă zilnic naveta în oraşele învecinate, marea majoritate fiind angajaţi la firmele de cablaje. Alţii au luat drumul străinătăţii, sperând la un trai mai bun. Au lăsat în urmă părinţi, copii……ţinutul unde au copilărit. Nostalgia clipelor frumoase petrecute pe platforma fostei uzine, trezesc în mulţi dintre munciitorii de ieri sentimente ostile faţă de directorii şi liderii de sindicat ai combinatului, cei veniţi după revoluţia din 1989, semnatari ai tratatului de condamnare la moarte a uzinei.

Politicul a jucat întotdeauna un rol determinant la distrugerea în masă a siderurgiei româneşti. Este şi cazul combinatelor din Hunedoara, Galaţi şi Reşiţa, unde jocurile politice murdare au atras după sine consecinţe drastice pentru foştii muncitori. Disponibilizările ulterioare, după privatizare, au demonstrat că s-a jucat la două capete. Investitorii s-au dovedit a fi complici ai clanurilor bine organizate.

I.L. Caragiale

Fraţilor! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebuie să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s-o ceară de la om. Să fim gata la tot! Să nu dăm înapoi de la nimic pentru a ne îndeplini datoria de patrioţi

Daniel Lăcătuş

De unde atâta optimism?

I.L. Caragiale

Naţiunea este sătulă de turpitudinile, mişeliile, jaful, corupţiunea, cinismul, sfruntrarea, ticăloşia şi scârba acestui regim

Daniel Lăcătuş

Aveţi vreun mesaj pentru membrii guvernului?

I.L. Caragiale

Trebuie să uite micile pasiuni şi, dându-şi mâna frăţeşte, să păşească strâns uniţi faţă cu primejdia economică, politică, socială şi culturală a naţiunii.

Daniel Lăcătuş

Mi-e greu să cred că se va întâmplă acest lucru….

I.L. Caragiale

Orcine gândeşte altfel….e un trădător!

Daniel Lăcătuş

Cât despre preşedintele republicii România, cum îl percepeţi, cum vedeţi activitatea acestuia?

I.L. Caragiale

E măgar!….şi violent!….şi n-are manieră!

Daniel Lăcătuş

Vă rog, fără atacuri la persoană

I.L. Caragiale

Ah! Crudule!

Daniel Lăcătuş

Un mesaj pentru întreaga clasă politică

I.L. Caragiale

Naţiunea este sătulă de frazele voastre

Daniel Lăcătuş

Nu v-am întrebat nimic despre moftangi, cine sunt de fapt aceştia?

I.L. Caragiale

Moftangiul este eminente român; cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu. Născut dintr-o familie săracă, dar onestă, el este fiul operelor sale, şi, deşi democrat prin naştere, el face parte din aristrocratia inteligenţii, a meritului, a ştiinţei, artei, culturii

Daniel Lăcătuş

Că tot aţi adus în discuţie spectrul cultural, al ştiinţei, artei, care ar fi caracterizarea intelectualului român?

I.L. Caragiale

Intelectualii! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plânge. Slavă domnului! avem destui.

Daniel Lăcătuş

Din nefericire avem şi foarte mulţi falşi intelectuali….

I.L. Caragiale

Acu…..deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte, ori lovit cu leuca – astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţa: “Eu! Eu sunt intelectual!”

Daniel Lăcătuş

În viziunea dumneavoastră care e portretul intelectualuilui român, de elită?

I.L. Caragiale

Membru în toate societăţile culturale naţionale şi internaţionale, preferă dintre acestea pe cele de gintă latină. Dacă nu e încă în Academie, are să fie.

Daniel Lăcătuş

Făcând o trecere radicală la celălalt pol, subcultura, cum priviţi fenomenul de manelizare. Muzica lui Nicolae Guţă spre exemplu?

I.L. Caragiale

Frate Guţă, te rog pe mine să mă scuteşti

Daniel Lăcătuş

În încheierea acestui interviu mai aveţi ceva de adăugat?

I.L. Caragiale

Destul!

Dovedindu-se un inveterat căutător al dreptăţii, preşedintele Republicii Moldova nu a ezitat să recurgă la metode de tip stalinist pentru aplanarea conflictelor de stradă apărute în 7 aprilie la Chişinău. Revolta încă flutură în sufletele celor care mai cred în libertate (ce cuvânt îngrozitor!)
Limbajul plastic al preşedintelui Voronin şi atitudinea sa tiranică ascund o mulţime de frustrări. Apropierea faţă de Moscova e evidentă, deşi ruşii nu au fost întotdeauna cei mai buni prieteni ai Republicii Moldova. Din cele relatate de presa fidelă preşedintelui Voronin, în Moldova e linişte şi pace. Realităţile de pe teren sunt mult prea greu de descris în cuvinte. Acţiunile din 7 Aprilie ale tinerilor moldoveni au captat atenţia marilor puteri din Europa, dar ce folos atâta vreme cât mulţi dintre ei sunt încă în închisorile comuniste, maltrataţi? Nu de puţine ori România s-a arătat dispusă să arunce peste Prut un colac de salvare din ghiarele tiranilor de la Chişinău. Vizibil iritat de presupusele implicări ale româniei în revolta tinerilor din capitala Republicii Moldova, preşedintele moldovean a tunat şi fulgerat la adresa româniei, a închis graniţele pentru români, a sfidat legi fundamentale, drepturile omului, tratate internaţionale, a tratat totul cu sictir. Mai puţin pe tovarăşii ruşi. Faţă de jurnaliştii români a avut o atitudine mai mult decât agresivă, mulţi dintre ei fiind nevoiţi să se întoarcă în ţară pentru siguranţa lor. Vânătoarea de jurnalişti a continuat şi în rândul reporterilor moldoveni, socotiţi imparţiali, nedrepţi etc. Oare ce mai urmează? Nu m-ar mira ca jurnaliştii care deranjează regimul să fie exilaţi, judecăţi pentru înaltă trădare sau să fie aduşi în piaţa publică, la judecata poporului.

A trebuit să moară oameni să demascăm neregurile din spitale. Cei vinovaţi n-au învăţat simţul răspunderii, se ascund ca ultimii laşi în spatele unui sistem nepermis de tolerant. Mă refer aici la anumiţi doctori care fără mici atenţii nu te bagă în seamă. Pacienţii sunt trataţi cu sictir, s-a dovedit asta zilele trecute când o femeie a decedat în cele din urmă, plimbată de la o secţie la alta. Nu e singurul pacient trimis să moară acasă. Colegiul medicilor pare timid şi incapabil să cureţe sistemul de incompetenţi. Sancţiunile date în unele cazuri sunt de-a dreptul revoltătoare. Nemernicia unui medic se plăteşte în unele cazuri doar cu o mustrare sau o banală sancţiune de 10% din salariu.

De o bună bucată de vreme televiziunile comerciale sunt asaltate de tot felul chinuiţi în ale muzicii. Nişte domnişoare cu moravuri uşoare, sumar îmbrăcate în fustiţe minuscule, până-n fund, care se fâţâie în sus şi-n jos pe scenă strigând din toţi plămâni, cu voci subţirele, doine lacrimogene gen: “Ai greşit şi nu te pot uitaaaaa…”. Pe trei sferturi dezbrăcate ţopăie vesele ca nişte căpriţe pe pajişte. Sau băieţi de cartier, “copii de oaie”, să mă exprim mai plastic, cu haine lălâi şi pantaloni în vine gesticulând de numa’ şi agitându-se, vrând să pară nonconformişti, frustraţi şi neînţeleşi de societate.