Daniel Lăcătuş

În ultimele zile, toată presa română a relatat pe larg despre evenimentul tragic de la Petrila. Familile minerilor decedaţi au trăit momente de-o tristeţe răscolitoare. Televiziunile, în încercarea lor de a fi părtaşe la suferinţa celor din Valea Plângerii, au dus în studio tot felul de haimanale de la diferite partide, care nu au reuşit altceva decât să se facă de rahat şi să atragă antipatii. Deseori am auzit mineri spunând că intră în mină fără să aibă siguranţa că-şi vor mai vedea vreodată familile.  Mi-a fost dat să văd zeci de oamenii, cu ochii inundaţi de lacrimi. Ce durere poate fii mai mare în această lume decât aceea de-aţi pierde copilul, soţul, tatăl? Condiţiile precare în care lucrau aceştia, utilajele foarte vechi şi incompetenţa celor din conducerea minei au adus la această cumplită tragedie. Acesta, din nefericire nu este primul astfel de incident. Dar pare să nu conteze prea mult. În nemernicia lor, politicienii nu au ezitat să-şi facă puţină campanie. Au compătimit familile îndoliate şi au promis sprijin financiar acestora. Înainte de acest accident de muncă, nu a păşit picior de politician pe acolo, cu toţii s-au grăbit imediat a doua zi să fie la faţa locului.

Am asistat în repetate rânduri la discursuri politicianiste ţinute de bătrânii politicii. Unii cu vechi state nu au ezitat să se facă de rahat. Din fericire pentru ei, prostia nu doare. De-a lungul ultimilor ani, “toată floarea ce-a vestită” a politicii româneşti a păşit în judeţul Hunedoara. În 2006, în incinta casei de cultură “Drăgan Muntean” din Deva, erau aşteptaţi să sosească Ion Iliescu şi Petre Roman.

Fostul premier a sosit în cele din urmă. Bătrânul Ion, în schimb nu a ajuns. Probabil medita profund asupra sinergiei faptelor sale în evoluţia lui prin meandrele concretului. Oricum nu i-a dus nimeni lipsa. Fostul premier a dialogat cu pensionarii prezenţi în sală (destul de mulţi), a promis programe, reforme, ştiţi voi, de-ale politicii. Doar nu era să ne explice teoria relativităţii, tainele metafizicii sau Legile lui Newton. Paradoxal sau nu, dar nu a pomenit nimic de partidul său de buzunar (Forţa Democratică). Oare mai există acest partid? În acelaşi an 2006, în oraşul Călan, mai mulţi oameni intrau în greva foamei pe motiv că nu-şi primiseră salarile de câteva luni şi cele 16 salarii medii nete cuvenite după lichidarea societăţii. Presa a relatat pe larg despre acest caz. Nu după multe zile, soseşte în Călan şi fostul prefect, Cristian Marius Vladu, nu a rezolvat mare brânză. Oamenii nu se hrănesc cu promisiuni, eventual cu mâncare, nu-i aşa domnule Vladu? Liderii de la centru nu s-au sinchisit multă vreme să coboare printre muritorii de foame. Într-un final soseşte printre ei şi fostul ministru al muncii, Gheorghe Barbu, crescut şi copilărit pe aceste meleaguri, mai exact în satul Strei.

Acesta a promis greviştilor că problemele lor vor fi rezolvate. Pentru câteva minute, în faţa casei de cultură, a dialogat cu mulţimea furioasă prezentă la manifestare. Nervii i-au cedat repede, plecând în grabă, nu înainte de a promite locuitorilor oraşului Călan şi implicit greviştilor, locuri de muncă în Spania. În prezent, Gheorge Barbu candidează pentru un nou mandat de deputat în Valea Jiului. A dat locul natal pe Valea Jiului. Oare de ce nu a vrut să candideze în colegiul  Călan, Haţeg, Ţinutul Pădurenilor?
În 2007 soseşte la Deva şi Adrian Năstase. S-a plâns de abuzul la care este supus de cei de la DNA. Dacă este atât de curat,  de ce nu-i lasă să-l investigheze? Această atitudine a sa nu-mi convine. Bănuiesc că n-o sta în respectivele termopane secretul tinereţii fără bătrâneţe, sau cine mai ştie….

Campania electorală s-a lansat cu mare fast şi în localitatea Călan. Primii care s-au lansat în cursă au fost cei din PNL. Candidaţii la camera deputaţilor şi la senat: Dan Radu Ruşanu (senat) şi Ioan Timiş (camera deputaţilor) au plictisit publicul (pe mine cu siguranţă) cu promisiuni deşarte, aceleaşi de la alegerile locale. Au rostit sume exorbitante şi au promis sprijin financiar primarului (PNL-ist) în cazul în care vor fii aleşi. Preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Ioan Moloţ a urcat şi el pe scenă, ţinând un monolog lung şi plictisitor în care a evocat sprijinul acordat de cei doi candidaţi judeţului Hunedoara…..praf în ochii prostimii. Atât candidaţii cât şi preşedintele CJ Hunedoara nu au scos niciun cuvânt în legătură cu autostrăzile, salarile exorbitante de la ANRE, loganurile de 70. 000 de euro etc. S-au limitat doar la a spune faptul că economia naţională traversează o perioda critică, la faptul că au nevoie de voturile noastre pentru continuitate şi a relnansa economia. Laudele au curs gârlă. Preşedintele CJ Hunedoara, primarul oraşului Călan şi fratele candidatului la camera deputaţilor, Ioan Timiş, Nicolae Timiş, primar al oraşului Haţeg, s-au urcat pe rând pe scenă şi ne-au ţinut un scurt monolog, ne-au explicat cât de mult contează pentru noi alegerea celor doi candidaţi. Personal NU am fost convins să-i aleg, dimpotrivă. Ceea ce m-a iritat cel mai mult au fost laudele aduse celor doi, total nejustificate. Primarul oraşului Călan, în persoana lui Adrian Filip Iovanesc, a invocat faptul că a beneficiat în nenumărate rânduri de sprijinul celor doi candidaţi, ne-a garantat că sunt oameni de încredere care merită votul nostru. În schimb nu a spus niciun cuvânt de zecile mele de scrisori deschise, tratate cu sictir. Lansarea candidaţilor a avut loc în incinta casei de cultură din localitate, prezenţa a fost peste aşteptările mele. S-au împărţit pliante, ziare, baloane şi fulare galbene cu însemnul PNL. Am spus pas “ofertei”. Nu voi fi vreodată convins cu pliante, ziare, baloane şi fulare, dar nici vorbe-n vânt.

Dumnezeu să-i odihnească în pace! Au murit în urma unui misterios accident rutier pe şoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. În conştiinţa multora, aceştia rămân adevăraţi eroi, eroi prin cântec! Au luat cu ei în eternitate visul pentru care au militat, reîntregirea neamului! Moartea acestora a lovit cutremurător. Accidentul în care au pierit rămâne şi astăzi un mister. Nici lacrimile de durere sau fericire nu pot şterge cu buretele istoria unui popor scrisă cu sânge. “Suntem în cuvânt şi toate, floare de latinitate”, vorba cântecului. Poetul Grigore Vieru, atât de apropiat celor doi soţi afirmă la un moment dat faptul că unii visau să ajungă în Cosmos, iar el visa să treacă Prutul. Duetul Doina şi Ion Aldea Teodorovici este lansat în 1981 la o serată de creaţie a lui Grigore Vieru.
Doina şi Ion Aldea Teodorovici s-au remarcat prin faptul că au militat pentru unirea Basarabiei cu România, imediat după revoluţie. Au început activ propaganda pentru unire şi pentru introducerea limbii române în Basarabia. Din păcate au sfârşit tragic.

Ajunsă peste noapte vedetă, Magda Ciumac se umflă în pene la un alt post de televiziune după ce a fost alungată de la OTV pe motiv că nu mai făcea audienţă. În naivitatea şi prostia ei, îşi face speranţe că pune mâna pe miliardele unui ins, deşi nu este exclus să-l prostească cu dansul ei excitant (iah..) de pirandă, pe ritmuri de manele
Acest personaj hidos, prefer să nu-i mai dau numele, iradiază zilnic ecranele televiziunilor comerciale, disperate după audienţă. Are cu două clase mai mult ca trenul, dar ce contează asta, doar are şcoala vieţii. Acel sărut apetisant “aplicat” cu pasiune miliardarului a făcut deliciul presei de scandal şi a câtorva televiziuni de doi lei, care acordă atenţie acestei fufe. Ignorăm olimpicii români, elevii, studenţii şi profesorii eminenţi, nu dăm doi bani pe evenimentele cu un pronunţat caracter cultural, dar ne dăm în vânt după o neica nimeni, născută şi mai apoi renegată de OTV

“Cine vrea carte de istorie”, “Latină vrea cineva?, “Avem geografie de-a XI-a!”. Cam aşa sună mica publicitate a elevilor dornici de un câştig în plus, în prima săptămână de şcoală.
Infracţiune: contrabandă, marfa de contrabandă: manualele şcolare, acuzat: elevul speculant. Acesta ar fi poate conţinutul unui dosar penal în cazul în care cineva ar vedea în această mică afacere o abatere de la legea nr.*, paragraful x, aliniatul y din codul z, etc, etc. Acel cineva cu siguranţă nu s-ar sfii de ridicol: Ministerul Finanţelor care ne-ar imputa impozitul pe venitul global (pe banii de buzunar) sau Ministerul Educaţiei Naţionale care ne-ar acuza de piraterie şi încălcarea drepturilor de difuzare. Dar să lăsăm la o parte orice reducere la absurd şi să revenim la situaţia iniţială. Care mai de care mai îngrijite ori recondiţionate, cărţile rulau ca pe bandă.
Şi ca un adevărat afacerist ce era, fiecare venea cu o ofertă pe cât de ingenioasă, pe atât de avantajoasă: exerciţii gata rezolvate cu creionul, lecţii conspectate cu marker-ul, bonus o copertă. În funcţie de ofertă, cărţile se vindeau “ca pâinea caldă”. Cele mai bine cotate la “bursa de valori” au fost manualele de latină.
Oricum cert este că dintr-o nevoie evidentă s-a cultivat în noi abilitatea, capacitatea negocierii, spiritul practic şi entuziasmul reuşitei personale. Vivat Academia!